Acum patru ani,
cineva propunea și promitea un acces facil către o așa-zisă performanță și
expunere națională sau chiar internațională. Altcineva propunea un drum
anevoios, de jos, singura promisiune fiind aceea că va fi greu. Pe de o parte,
lucrurile păreau clare, după o rețetă, cu organigrame, birouri și salarii. Pe
de cealaltă parte, luxul orașului era înlocuit cu ulițele prăfuite și noroiase
ale satelor, voluntariat, donații și multă speranță. Ca într-o poveste de
dragoste în care cei doi îndrăgostiți fug în lume, trebuie să se ascundă și să
îndure oprobriul societății. Sună atât de romantic, încât riscă să pară
siropos... Și asemănările cu povestea de dragoste nu se opresc aici.
Partidul (cel
unic, cu toate ramurile lui), căci el este regina veșnic obsedată de propria-i putere,
frumusețe și popularitate din povestea noastră, a încercat să impună iubirea. A
încercat să impună unui suporter, oricare ar fi acela, cu ce echipă să țină.
Pentru care echipă să sufere când pierde, să cânte ca un copil sau să lăcrimeze
și să urle în cor cu ceilalți atunci când mingea intră în poartă (să fie oare
stupid pâna la urmă, ca oameni în toată firea să facă așa ceva?). Regina
obsedată a venit chiar cu actele gata semnate pentru o căsătorie de conveniență.
Am și uitat între timp care au fost mirii, nașii, nuntașii, popa și lăutarii
sau dacă ei chiar au existat. Dar între timp, câțiva oameni răi au pus ochii pe
gagica aia tânără și fără niciun fel de experiență și au gonit cu ea pe
coclaurii din jurul satelor din Banat.
Au trecut patru
ani de atunci, cât un mandat de politician vremelnic, și cele două drumuri par
a se întâlni. Căsătoria de conveniență nu a fost binecuvântată nici cu roadele
iubirii, nici cu prea mulți susținători. Ca orice căsătorie eșuată, trebuie
lăsată în pace de către cei din exterior, pentru ca rănile ei să se vindece, să
se închidă și părțile să își reia viața pe un alt drum. Interesant este însă unde au ajuns vagabonzii
care au cutreierat satele acum 4 ani: ei bine, unii ar putea spune că au ajuns
în același loc ca și cei care au acceptat căsătoria aranjată, undeva la porțile
performanței (încă nu am reușit să îmi dau seama ce exact este această
performanță și de ce unii ar face orice pentru ea). Dar ei se înșeală. Copiii
fugiți de la oraș, oile negre, mâzgălitorii de ziduri, sataniștii, ciochiștii,
plătiții de forțele care se opun binelui definit de Partid au tras din greu. S-au
luptat. Au suferit, au pierdut de multe ori în localități greu de găsit pe
hărți și pe street view în google maps. Ei, cei care cu puțină vreme înainte
visau la stadioanele lumii, aceste biserici ale vremurilor moderne, și
adversari glorioși pe care lumea îi
compară cu personajele mitice. Ei se întorc azi la oraș, unde au ajuns de pe
drumuri cotite, cu gropi, noroi și mult praf. Și zâmbete, bucurie, cântece
vesele și cântece triste.
Cititorului îi
rămâne ingrata datorie să aleagă. Să aleagă precum o făceau eroii din basme,
între drumul lung și cotit sau cel drept și lesne de parcurs. Cât de puțin au
evoluat basmele copilariei noastre...
Ce s-a întâmplat
cu povestitorul? Ei bine, el nu contează, deși s-a certat des cu regina
obsedată. Dar i-a admirat de la distanță pe cei care au parcurs drumul nebătătorit,
a suferit cu ei și se mândrește că îi cunoaște și speră ca ei să continue
povestea. Ba chiar suspină un pic, precum măicuțele bicicliste din bancul cu
drumul asfaltat, gândindu-se la epoca (deși s-a întâmplat ieri, este o poveste
demnă de a avea propria-i epocă) romantică a fotbalului timișorean, cea care a
trecut tocmai prin satul pe care unii încă îl mai suspectăm că ne-ar fi dat
veșnicia. „For auld lang syne”, sau cum ar traduce polistul, „căci alb
îmi este sufletul, violetă inima...
.gif)
