Miroase a tun

Deja începe să devină distractiv. Dobitocimea trebuie să plătească incompetenţa clasei politice şi dinspre ţară nu am auzit încă niciun strigăt de război.

Ăştia şi-ar vinde şi mumele numai să nu trebuiască să producă măsuri sănătoase, dar negeneratoare de profituri colosale pentru buzunarele lor încăpătoare. Am fost trist în ziua în care domnul Preşedinte a anunţat că taxele şi TVA nu vor creşte. Era mult mai bine să scadă toate veniturile cu macar 30% şi taxele să urce până la 50% din total. Să fi văzut atunci venituri la buget şi creşterea PIB. Dar, cel mai important, românii ar fi simţit usturător pe pielea lor alegerile stupide făcute în ultimii 20 de ani. Şi nu mă refer la realegerea de curand a marinarului versat, ci la toate alegerile strâmbe şi ocaziile ratate. Păi bine măi copii, se poate? Adică voi îi rotiţi în funcţii tot pe aceeaşi oameni dar vă aşteptaţi la rezultate?

Acum vina a picat pe Băsescu şi PDL. Aşa şi este. Dar cu ceilalţi ce facem? Ăştia pe unde au umblat în ultimii 20 de ani, că eu tot pe la guvernări i-am văzut, de la unguri până la PSD, PNL şi independenţi. Chiar şi pe Mugur îl ţin minte ţinînd nişte frâie. Păi şi noi tot pe ăştia îi punem în funcţiuni? Definiţia nebuniei parcă era: "să faci acelaşi lucru şi să speri la alte rezultate". Sau să fi fost definiţia prostiei?

Eram destul de mic, dar ţin minte foarte clar cum înainte de 2000 apăruse acel FMI care ne făcea părinţii şomeri sau bunicii pensionari muritori de foame. Şi cum politicieni "de marcă" ai României trebuiau să facă plecăciuni pentru nişte tranşe ale unor împrumuturi - sume pe care le cîştiga Puff Daddy la acea vreme într-o săptămână. Acum sumele au crescut - se ridică la un pic peste datoria pe care nu am mai primit-o înapoi de la Irak plus averea lui Patriciu şi Vântu. Şi stăm plecaţi toţi! Nu mă interesează dacă o fi sau nu necesar împrumutul de la FMI. Mă interesează doar de ce nu se iau măsuri care să stimuleze prducţia şi comerţul în România, cum ar fi investiţii în infrastructură (de la rutieră şi medicală până la învăţământ şi sport) şi legi bine definite.

Colac peste pupăză, mă mai pune azi Dracu să citesc ştirile şi aud altă chestie care îmi aduce aminte de trecutul glorios postdecembrist: cică Videanu vrea să vândă participaţiunile României la nu ştiu ce combinat din Ucraina. Sunt curios câţi români ştiau de existenţa acestor participaţiuni dar sunt convins că această vânzare va aduce munţi de bani pentru bugetul statului. Frumoasă perioadă a fost înainte de 2000...Îmi aduc aminte cum în fiecare zi auzeam cum că Sidex Galaţi este gaura neagră a economiei româneşti. Apoi, spre norocul populaţiei, am reuşit să scăpăm de infamul combinat, după ce l-am fraierit pe un indian să îl cumpere. Dar probabil că indianul a lucrat cu Dracul, pentru că, în mod inexplicabil, în primul an de la cumpărare a reuşit să obţină un profit mai mare decât investiţia iniţială. Şi nostalgia mă mai poartă spre alte amintiri năstruşnice: prima este despre un tren marfar foarte lung, pe care l-am văzut prin anii 90 în apropiere de graniţă. Ducea nişte bucăţi imense de fier, pe care am văzut vopsit steagul Romîniei. Drac ştie ce erau alea, dar flota nu a mai văzut-o nimeni de atunci. A doua amintire este din facultate, când am aflat că România vindea fier vechi cu 20 de dolari tona şi cumpăra oţel prelucrat cu 1000. Fără nicio legătură cu cele 2 amintiri "oţelite" anterioare.

Sunt curios câţi medici, profesori, pensionari şi şomeri sau mici afacerişti au votat vreodată pentru vreunul din partidele aflate la Putere (PDL, PNL, UDMR, PSD , acum hai nu vă ascundeţi, că ştim că toţi aţi guvernat!), urmând ca apoi să mă întreb până când se vor mai lăsa prostiţi?

Să dărâmăm spitalele

Ştire de ultimă oră: spitalele din România sunt infecte şi se moare în ele ca la război!

Ei drăcia dracului! Dar până acum în ce ţară am/aţi trăit? Sau bubuim de sănătate şi doar un număr infim ajung să calce pragul spitalelor mioritice? A trebuit să "o păţească" o persoană cunoscută ca să se mai vorbească despre jegul din sistemul sanitar românesc. Şi probabil se va uita ca da obicei subiectul, imediat cum răsuflă şi apare altceva mai interesant. Şi iar ne întoarcem la greve, pensii, taxe, divorţuri mondene şi accidente spectaculoase.

Până acum chiar nu i-a murit "cu zile" nimănui vreo rudă prin spitale? Înseamnă că sunt un năpăstuit. Sunt şocat că suntem un popor căruia i se pare normal să mori de septicemie. În secolul 21! Păi atunci atât merităm.

Lumea ar trebui, înainte de pensia şi salarul mizer sau locul de muncă, să iasă în stradă pentru principalul ei drept - viaţa şi sănătatea! E clar că guvernanţii nu se preocupă de sănătatea poporului, dar nu înţeleg de ce acel popor nu îşi proclamă dreptul la această sănătate. Suntem în stare să protestăm pentru o pâine dar nu putem să strigăm pentru o aspirină şi un antibiotic. Trăim în mizerie, oraşele sunt jegoase iar spitalele, ca şi noi toţi, fac parte integrantă a acestor localităţi puturoase.

Sunt mulţumit totuşi că în România postcomunistă s-au construit şi se mai construiesc foarte multe biserici. Nu mă interesează din banii cui. Dar "cui" ăla ar trebui să se gândească şi la sănătatea pământească a enoriaşilor. Nu pot să plâng de mila unui popor care se închină la din ce în ce mai multe biserici, ba chiar o vrea pe una mare şi nouă, care să mântuiască tot neamul, dar nu este în stare să conştientizeze nevoia unor spitale noi.

Ca orice puroi, spitalele româneşti ar trebui dărâmate şi construite altele noi. La fel şi întreg sistemul sanitar şi...cel juridic, cel educaţional...dar cine ştie, poate asta este singura soluţie pentru întreaga ţară?

Omul care pune oase

Am fost la el cu un prieten acum vreo patru-cinci ani. Prietenul avea hernie de disc iar părinţii mei îi recomandaseră să meargă în satul Vînători, undeva în drumul către Oradea, unde un bătrân "pune oasele" la loc. Nu ştiu cât de bine se simte prietenul meu astăzi, dar de operat nu s-a mai operat la spate. La fel se întâmplase şi cu o prietenă de familie, programată la operaţie pentru hernie de disc într-o zi de miercuri, acum mulţi ani, dusă plângând şi urlând de durere la Jancsi bacsi într-o zi de duminică şi scăpată de bisturiu. Între timp gropile de pe drumul judeţean 794 au rămas acolo, ba chiar s-au mărit şi înmulţit iar "pacienta" a născut şi un copil.

După puţin peste 100km de la plecarea din Timişoara, ne despărţeam de despărţeam uşuraţi de periculosul şi ruşinosul drum DN79, care care face legătura între Timişoara şi Oradea, pe nedrept denumit şi "drum european". Facem dreapta către comuna Mişca, judeţul Arad. Drumul judeţean este bombardat, plin de cratere. Cei 4 "pacienţi" din maşină suferă. Ne punem spatele greu încercat de boli datorate sporturilor de performanţă, dublate de căratul ghiozdanelor în şcoli şi poziţiile incorecte în bancă, urmate de munci la birouri care te cocoşează, la încă un supliciu - plonjatul cu maşina peste gropile asfaltului patriei, îndelung studiat şi îmbunătăţit în ultimii 20 de ani. Mă gândesc la straturi de asfalt, aditivi, monitorizarea traficului, viteza de proiectare şi alte "filosofii" inginereşti din domeniul construcţiilor de drumuri - căcat! Lasă poporul să se zguduie în maşină şi să ţină volanul vigilent!

După satul Mişca, care dă şi numele comunei, urmează un pâlc de pădure, apoi un drum comunal, pe care îl ignorăm, face dreapta către alt sat aparţinător, Zerindu Mic, dar noi ajungem în satul Vînători. Deşi pare o comună uitată de lume, podeţele din faţa caselor sunt proaspăt văruite, aproape toate. Un teren de fotbal de la marginea străzii este înţesat cu ţigani minori, dar nu minoritari. Ştim că trebuie să facem stânga undeva, după o fântână. Fântâna ne scapă, iar noi ieşim din sat. Trebuie să întoarcem şi să ne reanalizăm calităţile de navigatori. Facem loc unui BMW X6 şi ne întoarcem. Satul Vînători arată mai urât decît "capitala" comunei. Din pură coincidenţă, pare să aibe şi mai mulţi locuitori tuciurii. Găsim fântâna, facem dreapta de data aceasta. Ştiu că după biserică trebuie să urmeze o baltă şi apoi o străduţa noroioasă şi neasfaltată, la capătul căreia se află şi destinaţia noastră. O curte cu două case şi o vie frumoasă. Trecem de balta cu pescari (de unde oare vine apa aia?) şi ajungem la capătul străzii. "Dead end" îi zice pe engleză la fundătura... Ne întâmpină 3 puradei, "bacsi, vă duc eu la nenea care pune oasele, e pe strada cealaltă!" Ne dăm seama că aici nu este gospodăria căutată şi că trebuia să o luăm pe strada următoare, paralelă şi totodată aproape identică. Puradeii o iau înaintea noastră, ne opresc şi îşi mai oferă încă o dată serviciile. Refuzăm politicos şi îi certăm pe pasagerii care s-au răstit la ţigănaşi ("bă, dacă ăştia ne prind şi ne îngroapă aici, n'o să afle nimeni unde am dispărut!"). Pe site-ul comunei Mişca am găsit următoarea apreciere demografică: "Cea de-a treia localitate localitatea Vânători este situată de-a lungul drumului judeţean DJ la 6 km de localitatea Mişca , cu o populaţie de 1261 locuitori formată din români şi maghiari în proporţie egală şi rromi într-o proporţie mai mare ." Să fie oare satul ăsta o oglindă a viitorului demografic al României?

Media de vârstă a pasagerilor din maşină este undeva pe la 40 de ani. Ne dăm toţi jos din maşină ţinându-ne de spate, demni de vreo 20 de ani peste media mai devreme amintită, şi intrăm în curte. Curtea, frumos îngrijită, contrastează puternic cu strada, adică acel petic de noroi bătătorit. O doamnă cu accent unguresc ne îndrumă către o cameră undeva în spate. Intrăm şi îl găsim pe bătrânul Jancsi bacsi. Ştiu că este o fire mai arţăgoasă. Am auzit că ar fi fost măcelar dar nu am avut cum să verific informaţia şi nu prea mi-a păsat. În urmă cu mulţi ani ne-a certat pentru că am venit duminica, după ce îl aşteptasem să revină de pe câmp şi am auzit şi un "basz meg" mormăit. Se uită la televizor, Radu Banciu analizează vreo faptă de vitejie demnă de ironii din fotbalul românesc. Intrăm, salută, şi aşteptăm cuminţi. Pe sport.ro se dezbat probleme importante. "Cine e bolnavul?", ne întreabă. "Toţi suntem (4 bucăţi)!" "Da, toţi pe dracu!", spune el zâmbind şi se mai uită vreo 3 minute la televizor apoi se ridică şi se deplasează greoi cu ajutorul unei cârje spre patul special amenajat pentru "operaţii". Mormăie pe maghiară "nu puteaţi să veniţi în timpul zilei?" Pe rând, fiecare suferind, la bustul gol, răspunde la întrebarea "unde doare?" şi se culcă ventral pe pat. Bătrânul nu ezită, înfige o mînă în ceva cremă şi apoi plimbă uşor mâna dealungul coloanei vertebrale. Mişcările sunt line dar nu neaparat blânde. Mormăie uşor câte un "da", când pare să fi găsit ceva. Pacientul nu protestează, nu pare să simtă vreo durere, eventual doar o gâdilătură la atingerea sau mişcarea vreunui nerv. Apasă, masează, cu o singură mână, şi apoi spune " două zile diclofenac, baie apă fierbinte nu." Operaţia durează vreo 3 minute, şi nu pare să fie mai mult decât un masaj uşor. Nu se aud pocnituri şi nici gemete. Doar mie imi tresaltă un picior de vre 2 ori, piciorul care mi se miscă greu şi care îmi cauzează pocnituri şi dureri urâte de spate de vreo 3 ani. Când ies afară şi mă mişc, constat că şi piciorul "sănătos" se mişcă mai bine acum. Nu am idee ce a făcut nenea Jancsi, dar nu mai doare, ca la veterinar, animalul se mişcă în voie acum. Ne îmbrăcăm, îi mulţumim şi întrebăm cât ne costă. "Chit vreţi voi", vine factura, adunăm repede vreo 200 de roni (totalul) şi îi dăm, apoi salutăm, el face o mică glumă, şi părăsim curtea. Mi se pare paradoxal, cu 4 ani în urmă am văzut cum trata fetiţe cu luxaţii congenitale şi bărbaţi cu hernie de disc iar acum el se deplasează cu ajutorul unei cârje. Egoişti, ne spunem că este foarte bătrân deja, şi ne întrebăm dacă cineva îi va urma.

Am auzit că ar exista şi alţi bătrâni prin alte sate care mai practică această medicină alternativă, (sau tradiţională?) care "trag oase" sau "pun oase". Şi sunt curios dacă vreun medic a dorit vreodată să facă un mic schimb de experienţă cu aceştia. Şi dacă vă mai doare spatele, luaţi în considerare şi varianta unui drum pâna la omul care pune oase de la Vînători.

Haiducii artei

Până acum câţiva ani, vro 20 la număr, dacă ascultai la radio ceva ce nu era voie, o muzică cu accente occidentale de exemplu, riscai să intri în vizorul autorităţilor. Iată că după 20 de ani de democraţie, neo-comunism şi capitalism sălbatic, rişti acelaşi lucru.

Mă refer la cazul clujeanului care a trebuit să plătească săptămâna trecută 10.000 ron catre Asociatia Industriei Muzicale din Romania (AIMR) pentru a scăpa de urmărirea penală. Adică un fel de viol care după plata unei compensaţii băneşti este iertat atât de victimă, cât şi de autorităţi.
Dar, utilizatori ai netului din România, aveţi grijă: marea voastră majoritate sunteţi/suntem nişte astfel de violatori. Ce a făcut pârâtul? A utilizat programul DC++ , care în traducere liberă este un fel de grădină publică în care lumea se adună cu muzica şi filmele pe care le deţine şi le pune la dispoziţia altor interesaţi de arta ca şi el, GRATUIT, singurul lui beneficiu este că şi el la rândul lui va lua de la alţii filmuleţe şi muzici pe care nu le deţinea. Vă sună cunoscut? Data viitoare când un prieten vă va cere ultimul CD cu Beyonce sau mai ştiu eu ce asculaţi, CD pe care presupunem că aţi dat o droaie de bani şi conţine 3 melodii şi două remixuri, gândiţi-vă bine: să dea şi el echivalentul unei mese la un restaurant bunicel pentru 1-2 persoane ca să se bucure de hituri, nu să va facă părtaşi la un viol! Nu ştiu Dumneavoastră, dar mie mi se pare o porcărie, o sfidare a unor drepturi ale omului. Plus că sunt ferm convins că cei 10.000 de roni au fost viraţi de AIMR direct în conturile celor de la Metallica, Lady Gaga şi mai ales artiştii cu expunere mult mai mică, care întradevăr trăiesc greu din muzică...

Nu neg existenţa pirateriei, copiile pirat etc. Cei care fac copii pirat iar ulterior încasează nişte bani pentru acestea, e clar că face ceva ilicit. Dar cel care utilizează un "produs" al artei fără a-l plăti, mai ales când acesta se găseşte gratis la toate colţurile, este aberant ca el să fie tratat ca un violator. Discuţia ar fi lungă, e clar că artiştii trebuie recompensaţi pentru munca lor, nimeni nu neagă asta. Există destule sisteme de plăţi alternative, care ar putea fi utilizate pe viitor. Problema este nesaţietatea celor care ţin frâiele acestor industrii, care cu greu ar fi milionarii de astăzi, pe spatele multor artişti, dacă lumea ar consuma arta şi ar plăti preţuri decente, ba chiar modice, pentru a se bucura de ea. De când cu internetul alternativele sunt şi mai multe, sisteme de microplăţi, bani din sponzorizări şi multe alte metode pentru ca artistul să fie plătit pentru munca sa. Bineînţeles, ar fi mult mai greu ca toţi pseudoartiştii să devină posesori de yahturi şi avioane personale, dar nu imposibil. De exemplu, 1 milion de titluri vândute la 1 dolar bucata te-ar face ....milionar, nu? Dar asta probabil ar însemna ca lumea să se mulţumească cu mai puţin şi probabil să muncească mai mult, ceea ce poate fi chiar o utopie.

Ne mai miscam?

Cu toată "moda" staţiunilor montane scumpe şi a "datului cu placa" care a cuprins România de câţiva ani, continuăm să rămânem în undeva nu departe de ţările tropice în ceea ce priveşte participarea şi rezultatele la Olimpiada de Iarnă. Nu voi face un comentariu la adresa sporturilor de iarnă la noi în ţară, dat fiind că sportul în general este în comă pe plaiurile mioritice.

Voi vorbi în schimb despre bucuria de a practica sportul. Am practicat diverse sporturi începând cu vârsta de 8 ani. Nu am avut performanţe deosebite, câteva urcări pe diverse podiumuri la diferite competiţii şi apoi am rămas doar la stadiul de "menţinere în formă". Menţinere care este din ce în ce mai dificlă, timpul totdeauna insuficient şi, pe deasupra, motive putem găsi tot timpul [ca să ne sustragem], cum obişnuia să îmi spună unul dintre antrenorii mei.

Aş fi continuat cu o lauda sportului, vorbind despre plăcerile pe care ţi le aduce, şi nu mă refer la premii şi bani, ci o viată echilibrată din multe puncte de vedere, de stăpânirea de sine, controlul acţiunilor, autodepăşirea, relaxarea extraodrinară după săvârşirea unor mişcări istovitoare. Mă uitam noaptea trecută la concursul de snowboard cross ce a avut loc la Vancouver în cadrul Olimpiadei de Iarnă - concurs extrem de spectaculos, răsturnări de situaţii, peisaje fantastice şi, mai presus de orice, oameni care se bucurau, chiar şi atunci când erau scoşi din competiţie. Nu bifarea particiării, ci participarea în sine, a simţi că trăieşti şi că viaţa înseamnă folosirea întregului corp.

Mi-am adus aminte de o discuţie avută de curând, în care mi se povestea despre campionate de jocuri pe calculator (ironic, dar de multe ori chiar simulatoare de sport), lucru care m-a întristat, văzând lipsa de interes a oamenilor pentru, de fapt, propria lor viaţă. Voi reveni însă la ideea din paragraful anterior, şi voi reda un articol semnat de Teodor Mazilu prin anii '70, publicat în volumul "Fotbalul n-a fost creat de diavol":

Elogiul sănătăţii

Acest titlu este în mod evident numai în aparenţă paradoxal. Nu puţini sunt cei care ridică osanale bolii şi tuturor suferinţelor fizice, văzând în fiecare bacil sau nevroză mărturia talentului şi a forţei. Există o întreagă metafizică a bolii de la care nu s-au dat în lături nici cei mai mari romancieri. Boala era văzută ca un mijloc sigur spre adevăr şi desăvârşire.
În contradicţie cu aceste păreri, destul de tinereşti şi de iresponsabile, noi vom face elogiul sănătăţii. Până şi pentru căutarea absolutului îţi trebuie o sănătate de fier. Când reumatismele încep să te încerce, viaţa ţi se înfăţişează strâmb. (...)
În aceşti ani sportul şi-a recăpătat raţiunea pentru care a apărut, ţi-a căpătat rolul de auxiliar al sănătăţii. Până nu demult sportul nu era decât o modă, o modă ca oricare alta, comparabilă cu automobilul la scară şi dorinţa de progres spiritual. Performanţele, competiţiile, orgoliile sportive nu sunt lucrul cel mai important: campionii vin şi se duc. Important este echilibrul şi sănătatea pe care educaţia fizică le aduc. Sportul apare atunci ca o expresie a frumuseşii şi forţei existenţei umane.
Sportul a devenit ceea ce trebuie să fie, expresia bucuriei de a trăi, curajul de a trăi, bucuria de a înţelege natura, curajul de a te contopi cu soarele, lumina, apa şi zăpada.
Nimic nu este mai străin de sport decât concepţiile sumbre despre urâţenia existenţei noastre. Nimic nu e mai străin de sport decât sterilele complicaţii sufleteşti, crizele şi momentele de depresiune. Sportul este cel mai bun antidot împotriva laşităţii, ne îndeamnă să privim viaţa aşa cum este ea, nu aşa cum credem noi că este, pe măsura intereselor şi meschinăriei noastre. Sportul împinge pe om în braţele naturii, sursa cea mai adâncă de bucurie şi de linişte. O sursă de bucurie şi de linişte, nu de certitudini ridicole, căci certitudinile numai din frică se nasc. Un om adevărat [...] tr[ie;te şi se bucură de viaţă. Mai mult poate decât poezia, care caută un absolut echivoc, sportul exprimă bucuria şi curajul de a trăi.


PS: constat că sportul în România a ajuns derizoriu, la fel ca multe alte activităţi, dacă nu chiar toate. Întrebăm toată ziua ce face statul pentru sănătatea noastră... cred că orice minte normală ar putea să îşi dea seama că nu face nimic. Dar noi ce facem pentru sănătatea noastră? Să răspundeţi sincer...eu am plecat la un joc de baschet ;)

Genocidul vesel

De câteva zile, România a devenit brusc ezoterică. Bineînţeles că şi de data aceasta suntem cu toţii unii cu o secundă mai deştepţi decâc ceilalţi. Cum spune unul ceva, cum apare un altul care să îl contrazică, să îl ia în derâdere, să sfideze, sa batjocorească...suntem o ţară suferindă. Suferim de un complex nedefinit, care nu este nici de inferioritate şi cu atât mai puţin de superioritate.
Cine nu ia în serios discuţia despre atacurile energetice, se înşeală: aceşti oameni, surprinzător de mistici, ne conduc de câteva zeci de ani.
Şi cei care sunt de fapt atacaţi suntem noi. Suntem supuşi unui atac energetic, civilizaţional, social, mediatic, economic, moral... Nu voi face niciun comentariu asupra evenimentelor ezoterico-mistice din ultima vreme, nu sunt un iniţiat, sunt un om raţional, care nici nu acceptă, dar nici nu refuză un argument, până la completa sa elucidare.

Dar adevărul este cel exprimat în rândurile anterioare, dacă stăm să facem o analiză sumară a societăţii româneşti: oriunde ne uităm, observăm inexistenţa unor perspective de viitor. Suntem un organism cu venele tăiate (lipsa infrastructurii din multe domenii - administraţie, drumuri/autostrăzi, învăţământ, sănătate publică, mediu de afaceri etc) şi fără vreun leac miraculos la dispoziţie, care să ne repună în mişcare. Nu există niciun "masterplan" pentru viitorul acestei ţări. Suntem undeva la graniţa dintre plafonare şi cădere liberă - ambele la fel de periculoase!

Trăim într-o societate în care nu se mai pun beţe în roate; băţul e băgat deja în roată în momentul în care se naşte ideea. Refuz să cred că suntem nişte impotenţi, incapabili de idei, inapţi pentru a realiza proiecte mai mult sau mai puţin măraţe. Dar constat o oarecare suficienţă la persoane şi grupuri de la care m-aş aştepta să creeze şi/sau să pună în operă ceva. Iertat să-mi fie, dar mai avem mult până la suficienţă. Constat că orice idee - bună sau proastă - se loveşte automat de critică, şi anume o critică neconstructivă. Toţi suntem buni de gură şi degrabă vărsători de invective la adresa celorlalţi. Dar foarte greu ne-am urni să ajutăm pe cineva cu un sfat, cu o apreciere critică mai constructivă. Sunt obsedat de cuvântul "constructiv"! Îi simt lipsa concretă în jurul meu. România s-a oprit pe moment din a-şi construi un viitor. Se trăieşte doar din inerţie.

O societate constructivă lucrează permanent: minţi mai mult sau mai puţin luminate făuresc planuri şi proiecte, pe termen scurt, mediu şi lung, uneori mai complete, alteori deficitare. La noi observ lipsa acestor planuri şi proiecte. De exemplu, măsura de a disponibiliza un număr mare de oameni este cât se poate de neconstructivă. Se eliberează nişte sume de bani destul de modeste pentru a fi folosite în altă parte, pentru a se irosi inutil şi neproductiv. O asemenea măsură ar fi "justificată" doar în cazul ăn care cei disponibilizaţi ar fi împuşcaţi! De ce spun asta? Pentru că acei oameni care sunt scoşi din producţie, vor continua să aibe nevoi şi să consume, statul le va acorda diverse ajutoare sub formă de şomaj sau ajutor social, iar ei vor consuma pentru a trăi, fără să mai producă ceva, generând astfel inflaţie. Pe deasupra, o asemenea măsură este doar o cârpeală a unei haine de mult uzate. În schimb, ar trebui elaborate proiecte care să genereze locuri de muncă, proiecte în care statul să fie atât acţionarul cât şi beneficiarul principal. Spre exemplu, o autostradă generează locuri de muncă nu doar în industria construcţiilor; o armată de bucătari hrănesc muncitorii de-a lungul sutelor de kilometri, folosind alimente care ar revigora agricultura şi creşterea animalelor, câteva regimente de ingineri şi licenţiaţi în diverse domenii vor ajuta la rezolvarea problemelor tehnice şi logistice, un batalion de jurişti, avocaţi şi notari vor trebui să se preocupe de latura juridică a proiectelor, iar mercenari economişti vor trebui să desluşească implicaţiile financiare. Ca să nu mai vorbim de utilitatea ulterioară a obiectivului realizaz: transportul mărfurilor şi persoanelor, turism etc. Ideea este extrapolabilă la cam orice alt domeniu. Am făcut o vagă analogie cu aspecte militare, pentru că asemenea planuri necesită o implicare totală şi devotament din partea celor implicaţi.

Momentan nu pot decât să mă declar consternat privind în jur cum nu se întâmplă nimic: şantiere care nu se încheie niciodată, oraşe care s-au oprit din dezvoltare, spitale şi şcoli în paragină, criminali în libertate, şomeri fără perspective de angajare, politicieni incapabili dar obscen de bogaţi. Voi încerca o perioadă să înjur mai puţin şi să ofer idei mai multe. Îi invit pe toţi cei interesaţi să vină cu sugestii, propuneri, idei, opinii şi cam orice ar putea contribui la saltul de la vorba goală la un proiect realizat şi util societăţii.

Voi încheia cu vorbele soldatului Svejk: "Dacă toţi oamenii ar voi numai binele celorlalţi, curând ar ajunge să se omoare între ei." (Peripetiile bravului soldat Svejk - Jaroslav Hasek)

Mai înţelepţi în 2010

La capătul unui an măcinat de conflicte, invidie, dezamăgiri, crize şi alte bucurii precum şi la începutul noului an, de sperat a fi unul marcat de eficienţă şi înţelepciune, voi împărtăşi cititorului câteva rânduri dintr-o carte tare dragă mie:

"Dacă fac război pentru a obţine pacea, întemeiez războiul. Pacea nu este o stare care se obţine prin război. Dacă nu cred în pacea cucerită cu armele şi dezarmez, mor. Căci pacea nu o pot stabili decât dacă o creez. (...) Căci fiecare iubeşte în felul său aceeaşi imagine. Doar un limbaj insuficient îi opune pe oameni unii altora, căci dorinţele lor nu diferă. Imaginea care-i frământă şi pe care ar vrea să o întemeieze se aseamană de la un capăt la celălalt al universului, dar căile de atingere a ei diferă. Unul crede că libertatea va permite omului să se devolte, altul că omul va creşte puternic prin constrângere, dar amândoi cred în grandoarea sa. Unul crede că mila va uni oamenii, altul dispreţuieşte bunătatea ca fiind respect al putreziciunii (...). Şi amândoi luptă pentru dragoste. Unul crede că prosperitatea domină totul, căci omul eliberat de poverile sale găseşte timp să-şi cultive inima, sufletul şi inteligenţa. Altul însă consideră că însuşirile inimilor ale inteligenţei şi sufletelor lor nu sunt legate de alimentele pe care le consumă, nici de facilităţile care li se acordă, ci de darurile care li se solicită. Acesta crede că doar templele născute din nevoia Domnului şi date ca ispăşire sunt frumoase. Dar şi unul şi celălalt doresc înfrumuseţarea sufletului, a inteligenţei şi a inimii. Şi amândoi au dreptate, căci cine se poate dezvolta în robia, cruzimea şi abrutizarea unei munci grele? Dar cine se poate dezvolta într-o libertate fără reguli, în respectul decadenţei şi în creaţia goală, care nu mai este decât un divertisment de trândavi?"

"Deci se contrazic cu toţii, căci nu există limbaj pentru a descrie imperiul. Lasă-i şi ascultă-i pe toţi. Toţi au dreptate. Dar nu au urcat îndeajuns de sus pe muntele lor pentru a înţelege fiecare că şi ceilalţi au dreptate.
Iar dacă încep să se sfâşie, să se arunce unul pe altul în închisoare şi să se ucidă, înseamnă că simt dorinţa unui cuvânt căruia nu ştiu să-i dea formă."

(Antoine de Saint-Exupéry - Citadela)

Democratia feudala

Au trecut 20 de ani de democraţie românească. Unii ar spune chiar neo-comunism sau capitalism sălbatic. Toţi au dreptate!

Nu voi face o analiză a democraţiei mioritice acum în prag de sfârşit de an. În ţară sunt cam 20 de milioane de analişti, mai buni sau mai proşti, prin urmare ne confruntăm cu o inflaţie şi pe acest segment. Mă voi bucura în schimb de libertatea câştigată la Revoluţie şi voi începe a sudui pe toţi cei care îmi vin în minte acum de sărbătorile creştineşti:

1. Votanţi: ne plângem de ani de zile de pensii, salarii şi condiţii în general. De ce nu am fost în stare să votăm atunci altceva decât Partidul? Nu este trist că 5 milioane de oameni (naivi, fraieri sau de bună/rea credinţă) au considerat că Băsescu trebuie să rămână preşedinte. La fel de puţin trist este ca alte 5 milioane (idem paranteza anterioară) au considerat că Geoană trebuie să ne prezideze. Trist este însă că 10 milioane de români nu au fost în stare să voteze dracului pe altcineva, sa gândească out of the box, sau măcar să nu uite! Acelaşi partid, FSN, ne conduce de 20 de ani! Şi a fost bine? Am uitat anii 90 aşa de repede? De ce nu am fost în stare să ne dăm seama de nemernicia celor care ne-au condus şi de fiecare dată i-am repus pe scaune, prin rotaţie sau nu? Toţi cei care sunt în funcţii de conducere-responsabilitate naţională/locală în acest moment, executiv sau legislativ, au demonstrat cel puţin o dată cât sunt de incapabili sau rău voitori. Şi totuşi noi i-am validat!
Primei categorii îi urez din suflet ca noul an să NE aducă măcar un gram de înţelepciune în plus!

2. Politicieni: Am greşit anterior spunând că atitudinea celor 10 milioane este tristă. Adevărata sciziune nu este între cetăţenii care au încercat să voteze ceva. Trist este atunci când aceşti alegători se mai şi ceartă între ei. Ca şi cum unuia acum îi este mai rău din cauza votului exprimat de către celălalt. Cât se poate de greşit! Sciziunea în România este cea dintre cetăţeni şi politicieni! Clasa politică este una de natură feudală: un cetăţean poate fi eligibil doar este "de-al cuiva". Acel careva este în primul rând partidul, dar trebuie totodată să fie fiul cuiva, sau macar vreo rudă sau apropiat. Dacă veţi studia vreodată cercurile în care se învârt oamenii politici, veţi constata că există o reţea vastă de elemente interconetate, cu legături care pornesc de la grade de rudenie, cumetrii şi relaţii de afaceri (business, cum ne învaţă oamenii de afaceri de succes, care au avut inspiraţia şi genialitatea de a lucra cu "statul", nu ca noi, idioţii care nu am fost în stare) şi veţi constata că pardidele de fapt nu există, decât acel Partid unic. Nici nu mai are sens să vorbesc şi despre puternicele legături cu trecutul comunisto-securist. Poate asta nici nu ar fi o problemă aşa de mare, dacă dobitocimea plătitoare de impozite ar beneficia de infrastructură rutieră, medicală, şcolară, adiministrativă, de afaceri etc. , măcar la nivelul a 30-50% din media statelor UE. Cine a petrecut puţin timp în alte tări europene este nedrept dacă spune că ne putem măsura cu acestea la nivel de infrastructuri. Şi totuşi aceşti politiceni sunt încă pe scaunele lor, foarte puternici şi, de cele mai multe ori, obscen de bogaţi (prin relaţiile mai sus amintite). Asta ar trebui să ne pună un pic pe gânduri.
Celor din a doua categorie le doresc un gram de bun simţ pentru noul an şi le transmit şi urarea strămoşească: futu-vă muma-n cur!

Lauda conducatorilor iubiti

Maine dimineata voi fi din nou acasa in Timisoara, primul oras liber din Romania. Au trecut 20 de ani, sunt multe povesti (adevarate sau afectate un pic de euforia de atunci sau lehamitea de dupa) pe care le relateaza cei care au participat la evenimentele din 1989. Sper ca lumea sa nu uite si sa nu se opreasca din relatat. Sper ca in anii viitori sa apara si mai multe "povesti" care nu au fost spuse pana astazi.
M-am saturat de oameni misteriosi! Iliescu, Stanculescu, Voiculescu si multi altii sunt vazuti, auziti sau cititi vorbind despre Revolutie, fiecare incercand de fapt sa adanceasca misterul. Stiti ce? Macar aveti decenta sa va ascundeti, cacaciosi batrani si murdari cu sange pe maini! Si mai vine Ilici cu amenintari, ca o eventuala arestare a sa in legatura cu Revolutia ar genera proteste...Hai sa facem un exercitiu si sa te plimbam un pic cu catuse, sa vedem cati vor plange de mila ta!

Au aparut zilele acestea relatari despre misterioasa Rezistenta. Sunt convins ca e mult adevar in cele ce se spun acolo. Dar sunt convins ca se incearca si spalarea rusinii si cautarea de scuze. Face parte din exact acelasi joc: oamenii aia or fi avut rolul de a apara, dar i-au aparat fix pe magarii care au ramas la conducerea tarii, au facut jocul prin care tara a fost aruncata in haos si doar salvatorul Iliescu a putut sa reinstaureze ordinea. Dar cu diversiunile cum ramane? Cu unitatile de militari care aveau una despre alta informatii (din aceleasi surse) ca ar fi teroristi si care au sfarsit prin a se impusca intre ei? Si aia tot oamenii din Rezistenta au facut? Poate asa o fi, dar de ce nu ne este livrat macar UNUL dintre acesti rezistenti? Pentru ca livrarea unuia i-ar demasca probabil pe ceilalti, care stau pe scaune inalte si astazi? Cum ii explici unei mame, a carui copil a parasit lumea asta aruncandu-i-se cenusa intr-un canal de langa Bucuresti, ca baiatul ei a murit pentru ca unii tineau neaparat sa ajunga la putere? Cat despre agentii straini din Timisoara (sunt convins ca au existat destui) - da, au fost 100.000 de unguri,sarbi si rusi in Piata Operei care vroiau sa rupa cate o bucatica din republica socialista...hai sa fim seriosi! Probabil ca agentii au fost acolo doar ca sa vegheze ca nu cumva poporul chiar sa puna mana pe putere...
Astept ziua in care un om din Securitate si/sau Armata va avea onoare si va veni sa spuna si adevaruri cu date concrete in fata. Misteriosii sunt de fapt aceeasi diversionisti!

Intr-o alta ordine de idei, Basescu zilele acestea isi desavarseste victoria. A fost o victorie obtinuta cu greu, la limita. Dar, in stil de mare campion, acum isi umileste adversarii: maine vor vota tocmai Bocul pe care l-au demis acum ceva vreme, demostrand inca o data ca marinarul avea dreptate, ca vor tine cu dintii de scaunele obtinute "uninominal". In concluzie, o fi Basescu rau, dar e la fel ca toti ceilalti, poate doar mai abil.

Ultimele injuraturi pe ziua de azi le adresez genialului om de afaceri Prigoana, care (daca zvonurile sunt adevarate, si se pare ca asa este) a cerut conducerea TVR dar, mai ales, un scaunel de parlamentar pentru fiul sau. O fi baiatul un geniu, un adevarat conducator etc, dar numirea lui ne va demostra inca o data ca nu am scapat de PCR (pile cunostiinte relatii) iar viitorul pentru tineri se anunta unul anevoios. Sa nu imi zica mie nimeni din PDL ca prigonica este cel mai capabil tanar pe care il au, tocmai el...genetica asta.

Voi incheia cu vorba mamei mele: Pe astia nu-i mai satura Dumnezeu!

Noi nu murim!

La 16 decembrie, după calendare,
Era preziua sfinţilor strămoşi,
Care strigau din neuitare,
Să nu lăsăm urmaşilor povara
Să vadă, s-audă şi să tacă.

La 17 decembrie, duminica mare,
Cu ce durere ne-învăţam să fim,
Să fim şi toţi, şi fiecare,
Să dăruim copiiilor
Speranţa, vorbirea, privirea şi lumina!

Timişoara, Timişoara, Timişoara...

a Timişoara au coborît în stradă
Frica, deznădejdea şi speranţa,
Speranţa cea din urmă-libertatea.
Noi nu plecăm!
Noi vrem sa fim!
Nu suntem laşi, nu suntem hoţi-
Chiar dacă ne-împuşcaţi pe toţi.
Noi nu plecam!
Noi nu murim!
Noi nu plecam!
Noi nu murim!
Noi nu plecam!
Noi nu murim!
Timişoara, Timişoara, Timişoara...

(Pro Musica - Timisoara)

Cei care au strigat prima oara LIBERTATE!

Nu vroiam sa scriu inainte de data de 16 despre Revolutie. Dar cred ca e mai bine sa imi fac datoria de a aduce aminte celor care au uitat, sau care nu pricep ce s-a intamplat acum 20 de ani.

Cu tot raul care ne inconjoara in aceste zile, sa nu uitam ca acum 20 de ani romanii nu puteau nici sa isi injure conducatorii, nici sa fie nemultumiti de nivelul de trai! Mai mult, nu puteau nici sa isi cumpere de mancare ce si cat si-ar fi dorit, nu se puteau spala cu apa calda la orice ora din zi si din noapte, nu puteau sa se uite la televizor la filme si emisiuni bune-proaste dar variate, nu puteau calatori in strainatate....nu puteau pur si simplu! Era tara lui "nu se poate"!

Nu cer recunostiinta pentru cei ce au cazut acum 20 de ani, pentru ca azi putem sa facem acele lucruri care in regimul trecut erau aproape de neconceput, desi asa ar fi normal, ca toti sa fim recunoscatori celor care au avut curajul sa strige pentru prima oara dupa multi ani: LIBERTATE! Si multi au platit cu viata lor pentru aceasta. Eu unul le sunt profund recunoscator. Nici nu conteaza asa de mult ca astazi majoritatea dintre noi nu ar fi dispusi sa moara pentru libertatile de care ar trebui sa se bucure, avem pana si dreptul la a fi indiferenti...

Eu nu sunt altceva decât o pată de sânge care vorbeşte

au trecut 26 de ani de cand a plecat Nichita...


A venit un înger şi mi-a zis:
- Eşti un porc de câine,
o jigodie şi un rât.
Pute iarba sub umbra ta care o apasă;
mocirlă se numeşte respiraţia ta!
- De ce, i-am strigat, de ce?
- Fără pricină!
A venit îngerul şi mi-a zis:
- Mai străvezie este sticla
decât cel mai statornic gând al tău!
În curând ai să mori şi viermi
îţi vor forfoti în nări, în bot, în rât, în trompă!
- De ce, i-am strigat, de ce?
- Fără pricină! îmi zise îngerul...
Apoi îngerul, ah, îngerul, ah, îngerul, ah, îngerul
a plecat cu aripi de aur zburând
într-un aer de aur.
Fluturi de aur
fâlfâiau în aura îngerului de aur.
El zbura aiurit,
el era cu totul şi cu totul de aur.
El se depărta către o depărtare de aur,
în care apunea soarele de aur.
- De ce te îndepărtezi de la mine, i-am strigat,
de ce pleci, de ce?
- Fără pricină mi-a răspuns, fără pricină...

(Nichita Stanescu - Al meu suflet, Psyhée )