Să dărâmăm spitalele

Ştire de ultimă oră: spitalele din România sunt infecte şi se moare în ele ca la război!

Ei drăcia dracului! Dar până acum în ce ţară am/aţi trăit? Sau bubuim de sănătate şi doar un număr infim ajung să calce pragul spitalelor mioritice? A trebuit să "o păţească" o persoană cunoscută ca să se mai vorbească despre jegul din sistemul sanitar românesc. Şi probabil se va uita ca da obicei subiectul, imediat cum răsuflă şi apare altceva mai interesant. Şi iar ne întoarcem la greve, pensii, taxe, divorţuri mondene şi accidente spectaculoase.

Până acum chiar nu i-a murit "cu zile" nimănui vreo rudă prin spitale? Înseamnă că sunt un năpăstuit. Sunt şocat că suntem un popor căruia i se pare normal să mori de septicemie. În secolul 21! Păi atunci atât merităm.

Lumea ar trebui, înainte de pensia şi salarul mizer sau locul de muncă, să iasă în stradă pentru principalul ei drept - viaţa şi sănătatea! E clar că guvernanţii nu se preocupă de sănătatea poporului, dar nu înţeleg de ce acel popor nu îşi proclamă dreptul la această sănătate. Suntem în stare să protestăm pentru o pâine dar nu putem să strigăm pentru o aspirină şi un antibiotic. Trăim în mizerie, oraşele sunt jegoase iar spitalele, ca şi noi toţi, fac parte integrantă a acestor localităţi puturoase.

Sunt mulţumit totuşi că în România postcomunistă s-au construit şi se mai construiesc foarte multe biserici. Nu mă interesează din banii cui. Dar "cui" ăla ar trebui să se gândească şi la sănătatea pământească a enoriaşilor. Nu pot să plâng de mila unui popor care se închină la din ce în ce mai multe biserici, ba chiar o vrea pe una mare şi nouă, care să mântuiască tot neamul, dar nu este în stare să conştientizeze nevoia unor spitale noi.

Ca orice puroi, spitalele româneşti ar trebui dărâmate şi construite altele noi. La fel şi întreg sistemul sanitar şi...cel juridic, cel educaţional...dar cine ştie, poate asta este singura soluţie pentru întreaga ţară?

Omul care pune oase

Am fost la el cu un prieten acum vreo patru-cinci ani. Prietenul avea hernie de disc iar părinţii mei îi recomandaseră să meargă în satul Vînători, undeva în drumul către Oradea, unde un bătrân "pune oasele" la loc. Nu ştiu cât de bine se simte prietenul meu astăzi, dar de operat nu s-a mai operat la spate. La fel se întâmplase şi cu o prietenă de familie, programată la operaţie pentru hernie de disc într-o zi de miercuri, acum mulţi ani, dusă plângând şi urlând de durere la Jancsi bacsi într-o zi de duminică şi scăpată de bisturiu. Între timp gropile de pe drumul judeţean 794 au rămas acolo, ba chiar s-au mărit şi înmulţit iar "pacienta" a născut şi un copil.

După puţin peste 100km de la plecarea din Timişoara, ne despărţeam de despărţeam uşuraţi de periculosul şi ruşinosul drum DN79, care care face legătura între Timişoara şi Oradea, pe nedrept denumit şi "drum european". Facem dreapta către comuna Mişca, judeţul Arad. Drumul judeţean este bombardat, plin de cratere. Cei 4 "pacienţi" din maşină suferă. Ne punem spatele greu încercat de boli datorate sporturilor de performanţă, dublate de căratul ghiozdanelor în şcoli şi poziţiile incorecte în bancă, urmate de munci la birouri care te cocoşează, la încă un supliciu - plonjatul cu maşina peste gropile asfaltului patriei, îndelung studiat şi îmbunătăţit în ultimii 20 de ani. Mă gândesc la straturi de asfalt, aditivi, monitorizarea traficului, viteza de proiectare şi alte "filosofii" inginereşti din domeniul construcţiilor de drumuri - căcat! Lasă poporul să se zguduie în maşină şi să ţină volanul vigilent!

După satul Mişca, care dă şi numele comunei, urmează un pâlc de pădure, apoi un drum comunal, pe care îl ignorăm, face dreapta către alt sat aparţinător, Zerindu Mic, dar noi ajungem în satul Vînători. Deşi pare o comună uitată de lume, podeţele din faţa caselor sunt proaspăt văruite, aproape toate. Un teren de fotbal de la marginea străzii este înţesat cu ţigani minori, dar nu minoritari. Ştim că trebuie să facem stânga undeva, după o fântână. Fântâna ne scapă, iar noi ieşim din sat. Trebuie să întoarcem şi să ne reanalizăm calităţile de navigatori. Facem loc unui BMW X6 şi ne întoarcem. Satul Vînători arată mai urât decît "capitala" comunei. Din pură coincidenţă, pare să aibe şi mai mulţi locuitori tuciurii. Găsim fântâna, facem dreapta de data aceasta. Ştiu că după biserică trebuie să urmeze o baltă şi apoi o străduţa noroioasă şi neasfaltată, la capătul căreia se află şi destinaţia noastră. O curte cu două case şi o vie frumoasă. Trecem de balta cu pescari (de unde oare vine apa aia?) şi ajungem la capătul străzii. "Dead end" îi zice pe engleză la fundătura... Ne întâmpină 3 puradei, "bacsi, vă duc eu la nenea care pune oasele, e pe strada cealaltă!" Ne dăm seama că aici nu este gospodăria căutată şi că trebuia să o luăm pe strada următoare, paralelă şi totodată aproape identică. Puradeii o iau înaintea noastră, ne opresc şi îşi mai oferă încă o dată serviciile. Refuzăm politicos şi îi certăm pe pasagerii care s-au răstit la ţigănaşi ("bă, dacă ăştia ne prind şi ne îngroapă aici, n'o să afle nimeni unde am dispărut!"). Pe site-ul comunei Mişca am găsit următoarea apreciere demografică: "Cea de-a treia localitate localitatea Vânători este situată de-a lungul drumului judeţean DJ la 6 km de localitatea Mişca , cu o populaţie de 1261 locuitori formată din români şi maghiari în proporţie egală şi rromi într-o proporţie mai mare ." Să fie oare satul ăsta o oglindă a viitorului demografic al României?

Media de vârstă a pasagerilor din maşină este undeva pe la 40 de ani. Ne dăm toţi jos din maşină ţinându-ne de spate, demni de vreo 20 de ani peste media mai devreme amintită, şi intrăm în curte. Curtea, frumos îngrijită, contrastează puternic cu strada, adică acel petic de noroi bătătorit. O doamnă cu accent unguresc ne îndrumă către o cameră undeva în spate. Intrăm şi îl găsim pe bătrânul Jancsi bacsi. Ştiu că este o fire mai arţăgoasă. Am auzit că ar fi fost măcelar dar nu am avut cum să verific informaţia şi nu prea mi-a păsat. În urmă cu mulţi ani ne-a certat pentru că am venit duminica, după ce îl aşteptasem să revină de pe câmp şi am auzit şi un "basz meg" mormăit. Se uită la televizor, Radu Banciu analizează vreo faptă de vitejie demnă de ironii din fotbalul românesc. Intrăm, salută, şi aşteptăm cuminţi. Pe sport.ro se dezbat probleme importante. "Cine e bolnavul?", ne întreabă. "Toţi suntem (4 bucăţi)!" "Da, toţi pe dracu!", spune el zâmbind şi se mai uită vreo 3 minute la televizor apoi se ridică şi se deplasează greoi cu ajutorul unei cârje spre patul special amenajat pentru "operaţii". Mormăie pe maghiară "nu puteaţi să veniţi în timpul zilei?" Pe rând, fiecare suferind, la bustul gol, răspunde la întrebarea "unde doare?" şi se culcă ventral pe pat. Bătrânul nu ezită, înfige o mînă în ceva cremă şi apoi plimbă uşor mâna dealungul coloanei vertebrale. Mişcările sunt line dar nu neaparat blânde. Mormăie uşor câte un "da", când pare să fi găsit ceva. Pacientul nu protestează, nu pare să simtă vreo durere, eventual doar o gâdilătură la atingerea sau mişcarea vreunui nerv. Apasă, masează, cu o singură mână, şi apoi spune " două zile diclofenac, baie apă fierbinte nu." Operaţia durează vreo 3 minute, şi nu pare să fie mai mult decât un masaj uşor. Nu se aud pocnituri şi nici gemete. Doar mie imi tresaltă un picior de vre 2 ori, piciorul care mi se miscă greu şi care îmi cauzează pocnituri şi dureri urâte de spate de vreo 3 ani. Când ies afară şi mă mişc, constat că şi piciorul "sănătos" se mişcă mai bine acum. Nu am idee ce a făcut nenea Jancsi, dar nu mai doare, ca la veterinar, animalul se mişcă în voie acum. Ne îmbrăcăm, îi mulţumim şi întrebăm cât ne costă. "Chit vreţi voi", vine factura, adunăm repede vreo 200 de roni (totalul) şi îi dăm, apoi salutăm, el face o mică glumă, şi părăsim curtea. Mi se pare paradoxal, cu 4 ani în urmă am văzut cum trata fetiţe cu luxaţii congenitale şi bărbaţi cu hernie de disc iar acum el se deplasează cu ajutorul unei cârje. Egoişti, ne spunem că este foarte bătrân deja, şi ne întrebăm dacă cineva îi va urma.

Am auzit că ar exista şi alţi bătrâni prin alte sate care mai practică această medicină alternativă, (sau tradiţională?) care "trag oase" sau "pun oase". Şi sunt curios dacă vreun medic a dorit vreodată să facă un mic schimb de experienţă cu aceştia. Şi dacă vă mai doare spatele, luaţi în considerare şi varianta unui drum pâna la omul care pune oase de la Vînători.