marți, 16 februarie 2010

Ne mai miscam?


Cu toată "moda" staţiunilor montane scumpe şi a "datului cu placa" care a cuprins România de câţiva ani, continuăm să rămânem în undeva nu departe de ţările tropice în ceea ce priveşte participarea şi rezultatele la Olimpiada de Iarnă. Nu voi face un comentariu la adresa sporturilor de iarnă la noi în ţară, dat fiind că sportul în general este în comă pe plaiurile mioritice.

Voi vorbi în schimb despre bucuria de a practica sportul. Am practicat diverse sporturi începând cu vârsta de 8 ani. Nu am avut performanţe deosebite, câteva urcări pe diverse podiumuri la diferite competiţii şi apoi am rămas doar la stadiul de "menţinere în formă". Menţinere care este din ce în ce mai dificlă, timpul totdeauna insuficient şi, pe deasupra, motive putem găsi tot timpul [ca să ne sustragem], cum obişnuia să îmi spună unul dintre antrenorii mei.

Aş fi continuat cu o lauda sportului, vorbind despre plăcerile pe care ţi le aduce, şi nu mă refer la premii şi bani, ci o viată echilibrată din multe puncte de vedere, de stăpânirea de sine, controlul acţiunilor, autodepăşirea, relaxarea extraodrinară după săvârşirea unor mişcări istovitoare. Mă uitam noaptea trecută la concursul de snowboard cross ce a avut loc la Vancouver în cadrul Olimpiadei de Iarnă - concurs extrem de spectaculos, răsturnări de situaţii, peisaje fantastice şi, mai presus de orice, oameni care se bucurau, chiar şi atunci când erau scoşi din competiţie. Nu bifarea particiării, ci participarea în sine, a simţi că trăieşti şi că viaţa înseamnă folosirea întregului corp.

Mi-am adus aminte de o discuţie avută de curând, în care mi se povestea despre campionate de jocuri pe calculator (ironic, dar de multe ori chiar simulatoare de sport), lucru care m-a întristat, văzând lipsa de interes a oamenilor pentru, de fapt, propria lor viaţă. Voi reveni însă la ideea din paragraful anterior, şi voi reda un articol semnat de Teodor Mazilu prin anii '70, publicat în volumul "Fotbalul n-a fost creat de diavol":

Elogiul sănătăţii

Acest titlu este în mod evident numai în aparenţă paradoxal. Nu puţini sunt cei care ridică osanale bolii şi tuturor suferinţelor fizice, văzând în fiecare bacil sau nevroză mărturia talentului şi a forţei. Există o întreagă metafizică a bolii de la care nu s-au dat în lături nici cei mai mari romancieri. Boala era văzută ca un mijloc sigur spre adevăr şi desăvârşire.
În contradicţie cu aceste păreri, destul de tinereşti şi de iresponsabile, noi vom face elogiul sănătăţii. Până şi pentru căutarea absolutului îţi trebuie o sănătate de fier. Când reumatismele încep să te încerce, viaţa ţi se înfăţişează strâmb. (...)
În aceşti ani sportul şi-a recăpătat raţiunea pentru care a apărut, ţi-a căpătat rolul de auxiliar al sănătăţii. Până nu demult sportul nu era decât o modă, o modă ca oricare alta, comparabilă cu automobilul la scară şi dorinţa de progres spiritual. Performanţele, competiţiile, orgoliile sportive nu sunt lucrul cel mai important: campionii vin şi se duc. Important este echilibrul şi sănătatea pe care educaţia fizică le aduc. Sportul apare atunci ca o expresie a frumuseşii şi forţei existenţei umane.
Sportul a devenit ceea ce trebuie să fie, expresia bucuriei de a trăi, curajul de a trăi, bucuria de a înţelege natura, curajul de a te contopi cu soarele, lumina, apa şi zăpada.
Nimic nu este mai străin de sport decât concepţiile sumbre despre urâţenia existenţei noastre. Nimic nu e mai străin de sport decât sterilele complicaţii sufleteşti, crizele şi momentele de depresiune. Sportul este cel mai bun antidot împotriva laşităţii, ne îndeamnă să privim viaţa aşa cum este ea, nu aşa cum credem noi că este, pe măsura intereselor şi meschinăriei noastre. Sportul împinge pe om în braţele naturii, sursa cea mai adâncă de bucurie şi de linişte. O sursă de bucurie şi de linişte, nu de certitudini ridicole, căci certitudinile numai din frică se nasc. Un om adevărat [...] tr[ie;te şi se bucură de viaţă. Mai mult poate decât poezia, care caută un absolut echivoc, sportul exprimă bucuria şi curajul de a trăi.


PS: constat că sportul în România a ajuns derizoriu, la fel ca multe alte activităţi, dacă nu chiar toate. Întrebăm toată ziua ce face statul pentru sănătatea noastră... cred că orice minte normală ar putea să îşi dea seama că nu face nimic. Dar noi ce facem pentru sănătatea noastră? Să răspundeţi sincer...eu am plecat la un joc de baschet ;)

3 comentarii:

Zambila spunea...

Bine punctat. am citit un articol si despre antropologii de la Harvard care au realizat ca evolutia spre pozitia bipeda a decurs datorita si in paralel evolutiei cerebrale, dar si invers 'civilizatia' (de fapt inactivitatea) ne distruge incet corpul. sa nu uitam k pentru o bucate de carne urmasii nostri fugareau o caprioara 30 km sau cel putin munceau o zi intreaga sa realizeze o capcana. si taranul, da manca poate slana dar cosea pe camp din zori si pana seara. noi stam la calculator si ne ghibuim coloana si intunecam ochii. copii din India care umbla deculti nu fac platfus, cei infestati cu paraziti in copilarie nu sunt predispusi intr-atat la astm bronsic, alergii, boli autoimune. s. a. m. d. so: Mens sana in copore sano, si sa revenim la natura:)

Flagelus spunea...

@Zambila: sau poate revenim la pozitii patrupede, pe tastatura poti apasa si daca umblat cu degetele prin pamant...plus ca vom fi obezi si ne vom deplasa rostogoliti.

1autonom spunea...

@Zambila,
Desigur, India poate fi o solutie. Eu cu prietenii mei am putea face niste liste...