Zero!

România-Franța 0-0 (06.09.2011)

Cu ce să încep? Am smuls un egal acasă care ne scoate de la următorul turneu final de fotbal? Mare brânză, ar trebui să fim obișnuiți deja! Problema este una mult mai spinoasă, fără ca fotbalul să fie ceva cu adevărat important. Un eșec sportiv nu este o tragedie. Un eșec de mentalitate însă, este o fatalitate.

Să vedem cum ne putem descoperi tarele, chiar și cu ocazia unui rahat de meci de fotbal...

Avem stadion nou. Nu suntem în stare să îi dăm un nume românesc! Orice stadion, haltă de tren, mașină de tocat ouă, pereche de chiloți trebuie încercată cumva, înainte de a fi pus în funcțiune. Noi inaugurăm un stadion de 50.000 de locuri direct cu un meci oficial. Putea măcar portarul de la federație să se uite într-o noapte pe discovery să vadă cum se inaugura un amfiteatru în Roma antică... Ce-i drept, a existat o încercare de inaugurare, care s-a vrut a fi meciul amical cu Argentina. Dar măgarii ăia s-au tras pe cur și nu au mai venit. Și noi nu am fost în stare să organizăm un căcat de meci de fotbal. Dacă ăia din Americile de Sud vroiau totuși să vină, dar picau cu avionul în ocean, atunci ce scuză mai găseam? Nu am fost în stare să dăm trei telefoane să chemăm un prieten la o miuță... Existau ”n” variante, puteau să organizeze un amical între orice alte echipe, fie ele și de amatori sau măcar un festival de manele. Apoi a venit și seara meciului trist. Și atât a ținut și gazonul celui mai nou stadion din Europa. Aproape un meci întreg de fotbal, și chiar unul extrem de lent și de anost. Dacă era rugby, probabil că ceda și structura de rezistență. Adică, nu suntem în stare să punem trei fire de iarbă, care să țină măcar până se pișă primul câine pe ele? Dar de umflat în pene știm foarte bine. Vreau să îi văd maine pe Oprescu și Băsescu cum își bagă briciul în coaie, pe motiv că nu au fost în stare nici măcar de atât, deși amândoi s-au bătut cu cărămida în piept, la fel ca și în cazul vestitului și inutilului Pasaj Basarab, care a avut probleme cu asfaltul după mai puțin de o lună. Detalii, ar zice unii!

Avem echipă națională de fotbal. Care echipă, iar nu se mai califică. Nicio tragedie, sunt atâtea țări care nu contează în fotbal, și pot supraviețui. Problema este cum supraviețuiești, cum te prezinți în fața ta și în fața celorlalți. Schimbi un antrenor care s-a dovedit incapabil. Îl înlocuiești cu un altul, care facă rahatul praf. Și ce măsură iei? Păi îl aduci înapoi pe primul, că atâta te duce mintea. Cam cum l-am votat pe Iliescu și votăm și azi FSN de 21 de ani încoace, sperând de fiecare dată alt rezultat. Și apoi se face selecția și strategia. Defilăm cu ce avem! Ajungem la meciul cu selecționata africană a Europei. O echipă cu adevărat mai bună decat a noastră. O astfel de scuză nu se acceptă în fotbalul profesionist. Nu se acceptă de fapt în niciun domeniu în care se invocă profesionalismul. Profesionalismul și scuzele sunt cuvinte care nu prea au ce căuta în aceleași fraze. În fine, intrăm pe teren. Și...cam atât. Jucătorii noștri, alături de antrenorul lor, au bifat un meci. Ai un meci, pe care ar fi frumos să încerci să îl câștigi, dat fiind că e ultima ta șansă. Sau măcar să îl pierzi într-o manieră bărbătească. Și tu te scarpini în cur 90 de minute pentru că or fi ăilalți mai buni și te bucuri de un egal. Ca la 23 August! De ce să riscăm să câștigăm, atunci când avem șansa să nu pierdem? Indolență, impotență, neinspirație, lipsă de orice fel de poftă de joc, sau de viață măcar. Unii spun că am jucat binișor. Aceștia, împreună cu noi, își merită soarta.

Atâta putem momentan. Suntem o echipă cu potențial uriaș, lipsită de viziune, concentrare și constructivitate. Și nu mă refer la fotbal...